Avem 35 vizitatori și nici un membru online

Miercuri 18 Octombrie 2017

Există destul de multe controverse privind naşterea artelor marţiale chinezeşti şi foarte mulţi specialişti susţin încă (din motive obscure) că arta marţială chineză s-ar fi născut sub puternica influenţă a curentelor de meditaţie indiene şi a migrării şcolilor de arte marţiale indiene, vezi Dyana-Yoga, Kalaripayat ori Varma Kalai.
Spun că această perspectivă este eronată, deoarece izvoarele istorice amintesc că încă din secolele XIII-XIV î.Hr. în zona Munţilor WuDang (provincia Hubei) se practica o formă de artă corporală (exerciţii fizice) ca formă complementară sistemelor terapeutice precum acupunctura, fitoterapia, cromoterapia şi reflexoterapia. Aceste exerciţii aveau ca rost, armonizarea pacientului cât şi a medicului cu cele cinci forme de energie cu care se lucra în medicina tradiţională chineză. Ori toate acestea erau arte dezvoltate numai în regiunile Chinei şi ale Tibetului nordic, neexistând nici o formă de imixtiune sau influenţă a curentelor hinduse.

Printr-un raţionament logic observăm că arta marţială chineză începe să evolueze după criterii şi filozofii separate decât cele hinduse. Chiar structura motrică a exerciţiilor marţiale chinezeşti sunt net diferenţiate de structurile motrice ale artelor marţiale hinduse şi ale celorlalte influenţate de ele.
Arhetipal, arta marţială orientală este strâns legată de metodele de terapie tradiţionale chinezeşti iar primele mărturii despre forme concrete de terapie, le avem din vremea renumiţilor împăraţi: FuXi (2953-2838 î.e.n.), ShenNong (2900-2798 î.e.n.) şi HuangDi (2797-2696 î.e.n.).
Deja din secolul VII î.Hr. se aminteşte de un set de exerciţii care au mai mult scop terapeutic dar care putea fi folosit şi ca formă de auto-apărare. Aceste aspecte au fost ulterior dezvoltate de călugării tao-işti, şi care au fundamentat primele forme de artă marţială, dând formă primelor sisteme de luptă. Ele înglobau elemente din Qi Gong şi noua artă care se năştea, TaiChiChuan-ul.

QiGong sau ChiKung, este un străvechi sistem chinezesc de exerciţii ce constă în diferite posturi asociate cu mişcări, exerciţii de respiraţie şi tehnici de vizualizare mentală şi meditaţie.
Scopul acestor exerciţii este de a acumula energie vitală (Qi) din exterior, de a o transforma în Qi intern care este apoi repartizat în întregul organism în mod armonios de-a lungul canalelor şi meridianelor energetice.
Denumirea de QiGong este formată din Qi, care înseamnă energie, suflu vital şi Gong care înseamnă exersare, practică.
Sistemul se pare ca are o vechime de 3000 de ani, deşi unii specialişti susţin că unele exerciţii au o vechime de peste 7000 de ani. În China sunt aproximativ 3000 de şcoli de Qi Gong de orientare taoistă, budhistă sau confucianistă.
Se disting două tipuri de Qi Gong, în funcţie de scopul şi rezultatele obţinute:
Qi Gong-ul "dur", folosit în artele marţiale, care are ca scop obţinerea unor abilităţi ieşite din comun precum spargerea unor obiecte dure, rezistenţa la foc sau la frig, controlarea greutăţii corpului făcându-l foarte uşor, sau dimpotrivă, foarte greu, precum şi diferite tehnici de emitere a Qi-ului în exterior pentru a neutraliza şi a provoca adversarului leziuni, fără a avea un contact fizic cu acesta (abilitatea "palmei de cinabru" de ex.).
QiGong-ul pentru sănătate şi vindecare, folosit pentru a obţine o stare perfectă de sănătate şi capacitatea de a vindeca alte persoane prin intermediul Qi-ului.
În prezent QiGong-ul se predă în paralel cu TaiChiChuan-ul, ca formă şi artă complementară, foarte puţine şcoli păstând o tradiţie foarte veche în care formele de QiGong se îngeamănă în mod armonios şi miraculos, cu dansul misterios al „Pasului Vieţii”.
Până în anul 1990 citisem vag despre medicina tradiţională chineză, reflexoterapie, fitoterapie şi arte marţiale, însă primul contact real cu această lume construită după principii arhetipice, a fost în timpul facultăţii când sub îndrumarea prof. Dr. Ioan Ladea, am intrat în această lume plină de mister a Medicinii Tradiţionale Chinezeşti.
QiGong-ul şi TaiChi-ul pot fi pentru omul modern, forme facile de practică fizică, neimplicând investiţii importante, spaţii special amenajate, teorii elaborate, forme inaccesibile de meditaţie.
Beneficiul adus îmbunătăţirii indicelui de sănătate, a tonusului psihic fac din aceste două arte, adevărate instrumente            
Pentru cei doritori să practice, vreau să atrag atenţia că deşi în general nu sunt pericole în urma executarii exerciţiilor QiGong, anumite stiluri, şi, în special orice formă mai avansată de practică prezintă anumite pericole pentru novici. De aceea trebuie apelat la un instructor sau un maestru.
Pericolele apar atunci cănd se efectuează tehnici avansate de respiraţie, sau meditaţii ce implică dirijarea energiei pe meridianele energetice, fiind necesară cunoaşterea în detaliu a structurii de canale şi meridiane ale corpului, precum şi modul de circulaţie a Qi -ului de-a lungul acestora.

Reflexologia
Istoria şi originea reflexologiei nu pot fi stabilite cu precizie, ele pierzându-se în trecutul marilor civilizaţii ca cea chineză sau cea egipteană. În China antică reflexologia făcea parte integrantă din originalul sistem terapeutic al acupuncturii şi presopuncturii care are o vechime de peste 5000 de ani. Reflexoterapia apare pentru prima oara în lucrarea "Nei Jing"(Cartea interioarelor) atribuită împaratului legendar Huangdi, în care sunt descrise tehnicile de vindecare a afecţiunilor prin activarea la distanţă a unor puncte speciale energetice.
Acest împarat înţelept , medic şi om de cultură în acelaşi timp, a trăit în jurul anului 3000 î.Chr.
În Egiptul antic tehnicile vindecătoare reflexogene erau folosite cu mai bine de 400 de ani în urmă, acestea fiind adeverite printr-o descoperire a unor inscripţii pe un perete dintr-un mormânt al unui medic din acele vremuri, din localitatea Saggara.

Medicina Tradiţională Chineză (în limba engleză, Traditional Chinese Medicine – TCM ) cunoscută şi sub numele de Medicina Chineză reprezintă de fapt numele dat unei varietăţi de practici medicale tradiţionale folosite în China, care au fost dezvoltate pe parcursul unei istorii de mii de ani. Termenul priveşte de fapt, mai general, medicina orientală, care include şi alte sisteme de medicină tradiţională, cum ar fi cel japonez, coreean, tibetan şi mongol.

Medicina Chineză foloseşte o serie de principii de analiză şi sinteză holistică, într-un cuvânt un adevărat sistem filozofic, care presupune o legătură inseparabilă între organele şi sistemele organismului uman (incluzând pe cel emoţional şi/sau sufletesc), precum şi legătura dintre acestea şi mediul înconjurator.
Altfel spus, natura organismului uman este în permanentă căutare a echilibrului între funcţionarea diferitelor organe, a echilibrului funcţiilor organismului în anumite condiţii de mediu (vara, iarna, frig, cald, lumina, întuneric, etc).
După ce a depăşit stadiul primitiv de medicaţie empirica, magie şi vrăjitorie din perioada şamanilor, Medicina Chineză s-a dezvoltat sub influenţa vechilor concepţii astrologice. Potrivit acestora, exista o legătura strânsă între Univers şi om: Soarele, Luna, rotaţia astrelor, succesiunea anotimpurilor, cele cinci planete, cele cinci elemente, cele cinci puncte cardinale (cele patru plus centrul) acţionau, determinau şi influenţau organismul si sănătatea omului.
Agenţii patogeni externi, tot în număr de cinci (vântul, căldura, frigul, umezeala, uscăciunea), precum şi cei interni, de asemenea în număr de cinci (bucuria, durerea, ura, plăcerea, frica) acţionau de asemenea asupra sănătăţii individului.
Chinezii considerau că bolile şi tulburările funcţionale apăreau doar când armonia dintre Univers şi om era întreruptă. Potrivit cunoştinţelor lor în materie de anatomie şi fiziologie, corpul omenesc era alcătuit din cele cinci viscere (Yang) pline: inima, plămânul, ficatul, splina şi rinichii, precum şi cinci viscere (Yin) goale: stomacul, vezica urinară, cea biliară, intestinul subţire şi cel gros.
Principiile filozofice TCM au ca scop înţelegerea funcţionării organismului uman, folosirea criteriilor de similitudine cu alte fenomene din natură şi aplicarea tuturor acestora la cunoaşterea, prevenirea şi tratamentul bolilor precum şi la păstrarea sănătăţii.

Trebuie menţionat aici că respectivele date, observaţii, concluzii, sisteme teoretice şi practice de diagnosticare şi tratament s-au păstrat în stare scrisă de mai bine de trei mii de ani. Familia imperială şi nobilimea chineză a încurajat această practică medicală, a sprijinit publicarea celor mai importante studii, a răsplătit succesele şi a pedepsit aspru greşelile practicienilor TCM.

Împăraţii şi medicina antică
Din ceea ce se cunoaşte, Medicina Tradiţională Chineză a fost marcată de trei împăraţi, consideraţi şi drept trei figuri legendare: FU HI, căruia i se atribuie redactarea “Yin Jing” (Cartea Schimbărilor), considerată a fi cea mai veche carte în limba chineză; CHEN NONG, părintele agriculturii şi al fitoterapiei, numit “ divinul lucrător”, autor al “Pien Sao” (Tratat medical); HUANG DI considerat drept întemeietorul medicinii tradiţionale şi căruia i s-ar atribui redactarea tratatului “Nei Jing”. Hunag Di, Împaratul Galben este de fapt o figură legendară - au mai existat şi alţi împăraţi cu acest nume - care, în paginile tratatului poartă o convorbire imaginară (sau adevarată!) cu medicul său, Qi Bo, căruia îi pune o sumedenie de întrebări şi primeşte cuvenitele răspunsuri despre Medicina Chineză.

Înainte de a fi scrise, cunoştinţele medicale au fost transmise oral şi mai ales, în secret; de cele mai mult ori medicina fiind o afacere de familie, care se transmitea din tată în fiu. S-a estimat ca primele texte scrise datează din secolele XIII-XIV î.Hr., fiind gravate la început pe carapace de broasca ţestoasă. Primul personaj “istoric” menţionat este PIEN SAO (430-350 î.Hr.). În acea perioadă, medicii (Yin) se constituie pentru prima oara într-o corporaşie independentă de cea a preoţilor şi a magicienilor. Lui Pien Sao îi este atribuit şi cunoscutul “Canon al pulsului”, în zece volume, în care se stabileau 74 de feluri de pulsuri. ZHI Yen (305-240 î.Hr.) introduce în China “Legea celor cinci mişcări”, ce se afla la baza alchimiei chineze. Medicina se apleacă acum către studiul otrăvurilor şi al remediilor vegetale şi minerale, precum şi asupra studierii elixirului nemuririi. Primele scrieri medicale (580-320 î.Hr.) au fost incluse în tratatul “Sochuan”, acesta fiind contemporan cu textele medicale ale lui Hipocrate.

Medicina chineză în Imperiul Vechi
Pe la mijlocul secolului al VIII-lea î.e.n. sistemul social politic chinez intră în criză.
Rivalităţile şi luptele pentru putere, precum şi represaliile contra numeroaselor răscoale, degenerează într-un haos care va dura 260 de ani, perioadă cunoscută sub numele de epoca “Regatelor Combatante” (479-221 î.Hr.), când regii Quin au luptat împotriva regatului Zhou. În anul 221 i.Hr., suveranul Quin ia titlul de împărat, domnind ca autocrat absolut. Marele merit al împăratului este construirea Marelui Zid chinezesc. În schimb, în noile structuri sociale, politice şi administrative este exclusă scrierea (decretul din anul 212 î.Hr.). După moartea lui, urmează dinastia Han (206 i. Hr.-220 d.Hr., în timpul căreia sunt reunite toate teritoriile care compun China de astăzi.
În timpul dinastiei Han are loc prima perioadă de pătrundere a civilizaţiei chineze pe plan mondial: este deschis “drumul mătăsii” şi “al Birmaniei”, se stabilesc legături comerciale între China, Persia, India şi Asia de sud-est. Graţie păcii care domneşte acum în imperiu, se retipăresc numeroase lucrări medicale, reunite în “Han Shu” (Analele Han). În această perioadă se cunosc trei figuri importante: Chuen Yu Yi (215-216 i.Hr.), care a lăsat o listă cu observaţiile sale medicale (anamneza, examenul clinic, diagnosticul, tratamentul), privind diverse maladii: ciroza ficatului, lumbago, abcesul peritoneal, anghina infantilă, congestia pulmonară, guta, paralizia progresivă etc. Chang Chong Jing , numit “inventatorul simptomatologiei şi al terapeuticii chineze”, care este considerat un fel de Hipocrate al medicinii chineze. El a analizat diversele forme de febră, făcând distincţia între maladiile acute şi cele cronice. Hua To (110-207 d.Hr.) este considerat cel mai mare chirurg al epocii, lui fiindu-i atribuite diverse operaţii, precum laparotomia, grefe de organe, rezecţii intestinele), efectuate sub anestezie generală. El mai este cunoscut şi ca obstetrician şi autor al introducerii falangei, drept unitate de măsură pentru localizarea mai uşoară a punctelor de acupunctură.
Acestui trio medical celebru îi sunt adăugate nume precum Huan Fou Mi (215-282), autor al unui tratat de acupunctură, Huang Shu He (210-280), autor al “Tratatului pulsului”, lucrare tradusă în tibetană, arabă şi persană, în Evul Mediu. În patologie este cunoscut Ko Hong, care a descris variola, pătrunsă în imperiul chinez prin intermediul hunilor (el a mai descris de asemenea şi ftizia, beri-beri, ciuma bubonică). Ko Hong este de asemenea autor al unei formule pentru un aşa-numitul “elixir al nemuririi”.

Medicina chineză clasică
După dubla dezmembrare a Imperiului vechi, a avut loc cea de-a treia reunificare a Chinei, în timpul dinastiei Sui (581-618) şi Tang (618-907). Medicina chineză atinge în această perioadă apogeul.
În anul 624 este creat Serviciul medical, care supervizează studiile de medicină şi organizează şi activităţi de cercetare. Sunt descrise sistematic numeroase maladii: holera lepra, variola, rujeola, tuberculoza pulmonară şi cea osoasă. În terapeutică se aplica tratamentul cataractelor, tratamentul ortopedic al fracturilor. Cariile dentare sunt tratate prin obstrucţii şi plombe. Unul dintre medicii celebri ai acestei perioade este Suen Zheng Qi Miao (581-682), iar lucrarea teoretică cea mai cunoscuta este “Nei Jing” (Canonul medicinii chineze).
După înlăturarea dinastiei Tang a urmat o perioada de peste 50 de ani de anarhie militară şi suverani efemeri, numită şi “a celor Cinci Dinastii”. Unul dintre aceşti şefi militari a reuşit să fondeze dinastia Song, care a durat mai bine de trei secole (960-1279). Epoca de pace a favorizat progresul vieţii intelectuale. Scrierile s-au răspândit enorm, graţie tiparului sau mai bine zis xilografiei. Apar acum mari savanţi polivalenţi, precum Chen Kua (1031-1095), care este arhitect, medic, agronom şi istoriograf sau Jien Yin (1035-117), unul dintre cei mai mari pediatri. Medicul Wang Wei Yi (1026) scrie un compendiu de acupunctură. Medicina legală îşi face şi ea apariţia cu Si Yuan Lu şi Song Zi (1188-1249), prima disecţie datând din anul 1106. Primul tratat de medicină legală (în trei volume) este scris în anul 1247, rămânând şi azi surprinzător de modern.
Perioada de mongolizare care urmează este acompaniată de o serie de distrugeri şi devastări. În această perioadă se dezvoltă însă comerţul, iar în anul 1271 ajung aici negustorii veneţieni, printre care şi Marco Polo, care a rămas aici 24 de ani. Pe parcursul acestei perioade ajung să fie cunoscute nume ca:
Hu Zheng Huei (1314-1330), dietetician imperial, a descris maladiile carenţiale şi tratamentul lor pe baza unei diete raţionale, ce excludea medicamentaţia.
Cel mai cunoscut tratat medical al acestei perioade este «Nan Jing», constituit din comentariile a 81 de fragmente din «Nei Jing».

Medicina chineză modernă
După instaurarea dinastiei Ming (1368-1644) urmează o perioada de mari realizări. Imperiul este divizat în 13 mari regiuni, împărţire care a durat până în secolul al XX-lea; capitala lui este stabilită la Beijing, unde au fost construite palatele imperiale, existente şi astăzi. Iezuiţii aduc cu ei medicina occidentală, dar acest lucru este rezervat doar împăratului. Se traduc însă în limba chineza texte consacrate anatomiei corpului uman şi circulaţiei sângelui. Acum este elaborată şi capodopera lui Li Che Jen (1518-1593): «Marele tratat de Medicină», lucrare publicată în 53 de volume, în anul 1578. Enciclopedia este completată cu numeroase capitole de tehnologie chimică, cu date geografice, istorice, dietetice, cosmologice, filozofice şi filologice. În aceasta lucrare este menţionat pentru prima oară sifilisul, care a apărut în China în jurul anilor 1505-1506. Cel mai mare specialist în acupunctură al dinastiei Ming este Yang Ki Cheu, autor al zece capitole din enciclopedia «Jen Lieu Da Cheng» (1579).
Caracteristic terapeuticii chineze sunt în primul rând terapia prin acupunctură şi moxibustie (ignipunctura). Aceasta din urmă avea o acţiune mai blândă, efectuându-se prin aplicare de pulberi de plante medicinale din familia Artemisia, care, aprinse pe anumite porţiuni ale corpului, produceau o uşoară cauterizare cutanată. Acupunctura, care se aplica în cazuri de disfuncţii, a fost adusă în Europa în secolul al XVI-lea de către misionari.
Înainte de secolul a XIX-lea practicienii TCM se bazau mai mult pe observaţii, încercări şi greşeli. Medicii TCM aveau înţelegeri foarte diferite asupra fenomenului infecţiilor de exemplu, a bacteriilor şi virusurilor şi foarte puţine elemente de chimie organică. Ei se bazau pe observaţia simptomelor unui anumit dezechilibru dat de starea de boală şi identificau complexul de simptome cu un anume sindrom. Pentru respectivul sindrom stabileau o anumită metodă de tratament care pe baza experienţei şi observaţiilor de-a lungul a mai bine de trei mii de ani s-au transformat într-un sistem verificat de diagnosticare şi tratament.

Publicitate